Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Utilitatea inutilului

Textul de față are două puncte de plecare, un... cititor de contoare la care voi reveni imediat și o carte cu titlul de mai sus, atrăgătoare și ca aspect, și în conținut, trimisă în librării prin toamna lui 2020 de Editura Spandugino, București. Titlul ei continuă cu Manifest, apoi vine adăugirea Cu un eseu de Abraham Flexner (savant și pedagog american, unul dintre întemeietorii celebrului institut de la Princeton, unde au lucrat, printre mulți alții, Einstein și Oppenheimer), iar realizarea editorial-tipografică este „de colecție”, ilustrând într-un mod subtil și convingător chiar teza cărții: textul putea fi scris cu litere grăbite, pe hârtie de ziar, informația conținută ar fi fost aceeași, dar frumosul „inutil” al cărții o transformă într-un obiect de artă, într-o carte-cadou tipică – supra-copertă expresivă (detaliu din tabloul Cămătarul și soția sa, realizat la 1514 de Quentin Massys), semn de carte de mătase, hârtie galben-pal etc. Autor, italianul Nuccio Ordine. Originalul a apărut în 2013, o ediție secundă s-a tipărit în 2017. Traducerea aparține lui Vlad Russo.

Este cu adevărat un manifest împotriva înțelegerii „moderne” a ideii de utilitate, de reducere păguboasă a acesteia la directa finalitate practică, materială, la bani, profit, marfă, piață. Textul propriu-zis, fără bibliografie și fără eseul amintit (și acesta, cu un titlul semnificativ, Utilitatea cunoașterii inutile), abia dacă are 140 de pagini, care se citesc cu reală plăcere, fiind scrise alert-aforistic, cu citate sugestive, trimiteri literare, filosofice, referiri la istoria recentă.

Multe rânduri, multe paragrafe întregi merită reluate, fără comentarii. Încep cu un citat care descrie cartea însăși: „Mi-am împărțit eseul în trei părți: prima e dedicată utilei inutilități a literaturii; a doua e consacrată efectelor catastrofale produse de logica profitului în domeniul învățământului, al cercetării și al activităților culturale în genere; în partea a treia, folosindu-mă de câteva strălucitoare exemple, am revizitat operele câtorva clasici care au demonstrat, în decursul veacurilor, valoarea iluzorie a posesiei și efectele ei devastatoare când vine vorba de dignitas hominis, de iubire și adevăr.”

„A poseda ucide” stă scris în titlul părții a treia, „util este tot ce ne ajută să devenim mai buni” e scris în chiar primul paragraf al cărții, despre adevăr, frumos, iubire, cunoaștere, arte, despre om (pe scara ființelor, singura care face gesturi inutile – Pierre Lecomte de Nouy) se vorbește la fiecare pagină, cu detalieri incitante („pericolele democrațiilor comerciale” – Alexis de Tocqueville, dispariția librăriilor, dispariția programată a clasicilor, utilitatea limbilor moarte, „dificultatea de a înțelege inutilul” – Heidegger, „nebunia” lui Don Quijote, și încă multe-multe altele), cu invocarea unui număr imens de înțelepți, de la cei din vechime până în zile mai apropiate de noi.

Printre ei, și doi români faimoși, Emil Cioran și Eugen Ionescu. Autorul reia un citat mai lung dintr-o conferință din 1961 a celui de-al doilea, în care, mă tem, ne regăsim descriși fiecare dintre noi: „Uitați-vă la oamenii care aleargă preocupați pe străzi. Nu privesc nici în dreapta, nici în stânga, par îngrijorați, merg cu ochii pironiți în pământ, ca niște câini. (…) Omul modern, universal, este omul grăbit, el nu are timp, e prizonierul necesității, nu înțelege că un lucru poate fi inutil; nu înțelege nici că, în fond, tocmai utilul poate fi o povară inutilă, copleșitoare. Dacă nu înțelegem utilitatea inutilului, inutilitatea utilului, nu înțelegem arta; iar o țară unde arta nu e înțeleasă este o țară de sclavi și de roboți, o țară de oameni nefericiți, de oameni care nu râd și nici nu surâd, o țară lipsită de spirit; acolo unde nu există umor, unde nu există râs, există mânie și ură.”

Citiți, recitiți, zâmbiți (dacă vă dă mâna)…

Recitesc și eu textul de față și-mi dau seama că am fost atât de cucerit-atras de cartea de la Spandugino, că am tot amânat mesajul principal pe care voiam să-l transmit, unul și mai pesimist, și mai terestru, anume că lumea e pe cale să mai dea un semn de superficialitate sinucigașă, mai întâi acționând, abia apoi, eventual, gândind. Obsedați de eficiență (de productivism, de fapt, de profit), mecanizăm, automatizăm, robotizăm, împingem totul spre online, teleșcoală, telemuncă, cibercultură, ciberexistență, spre tot felul de erzatzuri cu tentă post-umanistă. Ajung astfel la cititorul de contoare, un tip, relativ tânăr, care vine lunar și-mi citește contorul de electricitate și care m-a anunțat la un moment dat, trist și resemnat, că, foarte curând, se vor înlocui contoarele tradiționale cu unele smart, care vor transmite prin internet consumul, spre un calculator central, iar el va trebui să-și caute altă meserie. O inutilitate pe care Nuccio Ordine nu o discută.

M-am întristat și eu, atunci mi-a venit ideea unui editorial cu titlul „În apărarea cititorilor de contoare”, luându-i ca simbol al „meseriilor inutile”, al „oamenilor inutili”. Al meseriilor și oamenilor care, însă, sunt (trebuie) păstrați în societate, spre buna sănătate a acesteia. Găsesc acum o noimă mult mai adâncă, aproape iluminându-mă, „metehnei” socialiste conform căreia orice om trebuia să aibă un „loc de muncă”, chiar în dauna eficienței (a eficienței locale, nu a celei globale, în înțeles foarte general, înalt chiar).

Evident, nu la asta se gândea dumnealui partidul (îl scriu cu literă mică, pentru a nu putea fi acuzat de nostalgie…), dar efectul acesta era. Iar ca dovadă extremă, invoc știrea, probabil bine teoretizată (din punctul de vedere al păguboasei eficiențe globale, ba chiar și locale, corporație cu corporație), cum că în mai multe țări se discută despre introducerea venitului minim garantat încă de la naștere și chiar se fac pași concreți în direcția aceasta. Pentru că societatea își permite, pentru că roboții produc (mărfuri, desigur) mult și ieftin, fiecare nou-născut va primi un… un... salariu nu-i pot zice, nici pensie…, un venit lunar, un fel de rentă viajeră picată din cer, suficientă pentru a trăi fără să mai muncească vreodată. Deci, și fără să mai învețe. Să facă, în schimb, ce?!... Presupun că mințile (i)luminate ale planetei au răspuns la întrebarea aceasta, la întrebarea cum vor arăta „bursierii perpetui” în adolescență, la maturitate, la bătrânețe – dacă o vor apuca, pentru că plictiseala și sentimentul inutilității ucid mai abitir ca orice boală. S-o fi gândit cineva că, în locul unei societăți de bursieri lunatic-vegetali (mi-e greu să mi-i imaginez altfel), homunculi docili (poate că aici este miza...), este mai sănătos să păstrăm o societate în care meseria de cititor de contoare – aici, reprezentant al tuturor meseriilor care au dispărut și care vor mai dispărea, de dragul eficienței (finalizate în profit, mai prin apropiere sau mai pe sus, uneori foarte sus, prin norii billgateșilor pe care, uneori, abia îi bănuim) să rămână în nomenclator? Iar dacă s-a gândit, a avut și îndrăzneala să o spună? Mă tem că întrebările de genul acesta vor rămâne retorice, dar vă previn că… cititori de contoare suntem cu toții, de la sudori la funcționari publici, de la doctori (în ciuda pandemiei) la polițiști (Idem…), de la șoferi și piloți la avocați și profesori. Inteligența artificială, imprimantele 3D, camerele de luat vederi, telefoanele deștepte, conectivitatea și ce-o mai urma le vor face și desface pe toate, infailibil, repede și ieftin, deci eficient, puse la treabă de inconștiență și lăcomie.

Nu vor putea să se bucure de viață, dar asta e o mare inutilitate…