Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Noi, incașii…

Prin aducerea ultimului i mai în față și ștergerea virgulei, obținem o variantă de interes, „Noii incași…”, dar cea mai cuprinzătoare formulare este combinația „Noi, noii incași…”, și acesta este laitmotivul rândurilor care urmează.

Plecând de departe, de la venirea conquistadorilor…

Noi, incașii, aveam mulți zei. Unul al Soarelui, o zeiță a Pământului, un zeu al Porumbului… Cu ei ne petreceam cea mai mare parte a timpului, neștiutori și înapoiați, înălțându-le litanii de pe acoperișul Anzilor, convinși că zeii ne aud și ne răspund prin licăriri de stele, prin rotiri de condori pe cer. Preoții, pentru că ei cântau mai frumos decât noi, ne traduceau semnele zeilor. Aram și semănam când spuneau ei, ne bucuram sau plângeam când spuneau ei, o armonie în toate, noi și zeii laolaltă, deopotrivă de neștiutori.

Până ce ați apărut voi! Strălucitori în armuri, unii cu cruci pe piept, toți cu săbii și pinteni – trimiși ai zeilor v-am crezut și am căzut cu fruntea în țărână. O parte erați călare pe niște balauri fornăitori, și aceștia cu coifuri acoperindu-le capul, care străbăteau ca furtuna poienile. Era clar că dinspre zei veneați, mai ales că aveați tolbe cu mărgele sclipitoare, cu bomboane colorate, fluiere și clopoței, miroseați frumos-exotic, a sudoare, sânge și tămâie. Iar săbiile voastre loveau năprasnic. Pe Atahualpa, împăratul, ni l-ați hăcuit în zi de Crăciun. Ne-ați spus că zeii noștri erau neputincioși, că au murit, i-ați înlocuit cu marele vostru zeu, în numele căruia ne-ați promis o fericită viață veșnică – după moarte, era singura nedumerire, dar fără consistență, noi chirăiam fericiți, pentru că tot voi ne-ați spus că de-acum suntem liberi, că bomboanele voastre ne-au adus democrația… Ne îmbrățișam, liberi și democrați, iar în timp ce noi țopăiam veseli, voi ne-ați luat aurul, ne-ați luat porumbul, ne-ați dărâmat templele, casele, fabricile – oricum erau un morman de fier vechi. Nici n-am observat cum le-ați luat și cum ați transformat în moloz totul. Noi zornăiam mărgele, voi vă vedeați de treabă. Zeii noștri au ajuns scrijelituri pe pereți de temple fără acoperiș. Dacă n-am fi fost beți de libertate, am fi observat cât de singuri am rămas.

Dar ne-ați învățat voi să trăim. Corect, modern, democratic. Acum și aici. Raiul zeului vostru cel mare trebuia adus pe pământ – iar voi știați cum se face asta. Ne-ați pus în fața ochilor niște tingiri lustruite, primele oglinzi în care ne-am zărit chipul, și în ele am văzut cât suntem de urâți, de înapoiați. Unii dintre ai noștri, mai iuți la minte sau mai ușor de cumpărat, au devenit scutierii voștri, țucălarii voștri, ei chiar ne-au convins că suntem urâți și înapoiați. Ne-ați tăiat părul, ne-ați tatuat, ne-ați civilizat. Ne-ați povestit care ne sunt drepturile, drepturile omului, în general – geniali sunteți voi pentru că v-ați gândit la asta, pentru că ați formulat aceste drepturi, în limba voastră și după măsura voastră, drepturi cu vremea devenite obligații, dar cu vremea le-am înțeles și noi și mult ne-am luminat, mai ales că, după ce le-ați formulat, v-ați și autonumit învățători ai drepturilor omului. Cu pinteni la călcâie și sabie la șold, dar învățători se cheamă că ne-ați fost. Iar scutierii și țucălarii ne-au predat lecțiile cu și mai mult sârg, noi molfăiam bomboane colorate, iar ei ne dădeau să bem, în doze potrivite, elixirul libertății și al democrației, adus de voi, pe cai fornăitori. Nici n-am simțit cum, între timp, voi încărcați aurul nostru în căruțe, în caravele, aurul și tot ce se putea transforma în aur, noi vă priveam în continuare pintenii și ne minunam: ce bine o ducem, ce noroc am avut cu voi!

Apoi, ați făcut un pas mai departe, chiar mulți pași. Drepturile femeii, separate de drepturile bărbatului. Drepturile femeii fostă bărbat și drepturile bărbatului fost femeie. Și alte combinații complicate, prea complicate pentru mintea noastră. Drepturile copilului, ale bunicului (în primul rând, dreptul la sănătate, protejat până la închiderea în casă la vremea țânțarilor de primăvară). Pe toate ni le-ați explicat, pe toate le-ați apărat. Cum am fi trăit noi, înapoiații, cu ochii spre zeii din cer, ronțăind porumb, dacă nu am fi aflat toate acestea de la voi?!

Da, nu mai avem aur, nu mai avem mai nimic, dar știm acum să respectăm dreptul la habitat civilizat al gândacilor care fac scorburi în stejar, nici nu ne mai gândim să construim drumuri pe acolo pe unde bănuim că trăiesc selectele gângănii. E doar un exemplu dintre multe altele care arată cât de silitori suntem – și cât de bine o duc gândacii la noi.

Iar voi vă arătați mărinimia în continuare. V-ați făcut între timp, firesc, și învățători pentru drepturile animalelor, de la balene la cicade, de la porci la gândacii stejarului, dar și paznici ai acestor drepturi – atunci când e vorba despre porcii și gândacii altora…

Mare lucru civilizația! Abia în democrație și libertate am învățat și noi, incașii, ce e solidaritatea, ce înseamnă ca variola voastră să fie și variola noastră, crizele voastre să fie și ale noastre, dar totul echitabil, la schimb: grâul nostru e și-al vostru, gazul nostru e și-al vostru.

Noi, incașii – noi, noii incași – vă datorăm totul, iubiți conquistadori. Nu ne-ați mai dat mărgele, nici nu mai e nevoie, suntem deja euforici și civilizați și vă iubim ca-n clipa dintâi, când ne-au îngrozit atât de mult caii voștri încât am crezut că sunteți trimișii zeilor… E adevărat, ne-am lămurit după o vreme că nu aveați nicio legătură cu zeii noștri, ba chiar nici cu zeul vostru cel mare se pare că nu aveți nicio legătură, crucea de pe pieptarele voastre e aceeași cu cea de pe velele caravelelor doar pentru că zeul vostru e aurul din burta lor încăpătoare.

Între timp, noi, incașii, câți am mai rămas, stăm rezemați de câte-o stâncă și tânguim din nai, cu ochii spre condorii de deasupra Anzilor. La fel stau și așteaptă, privind spre cer, toltecii și olmecii, mayașii și aztecii, câți or fi mai rămas, alți înapoiați ca noi, alți civilizați de voi, și ei, cândva, cu zei și aur, rămași fără zei și fără aur, dar plini de drepturi. Se rotesc condorii, răbdători, arhaici, eterni, scriind mesaje nedeslușite pe albastru. La fel fac acvilele peste Mexic, peste ruinele imperiului lui Montezuma.

La fel se rotesc vulturii pe cerul Carpaților, pe deasupra luminișurilor în care dorm cerbii, întrebându-se vulturii dacă heraldicele copitate dorm spre moarte sau dorm și-atât, visând urât, de-aceea jugulara lor tresaltă, încredințare că într-o bună dimineață grumazul lor se va cutremura, vor scormoni țărâna cu piciorul din față și vor ridica pădurea de coarne spre cer, scuturându-se de nimicnicia somnului – atunci, poate, stelele vor tremura din nou, semne dinspre zeii de demult.

Noi, noii incași, câți mai suntem, credem în trezirea cerbului…

P.S.: La https://ro.wikipedia.org/wiki/Imperiul_Inca găsim nu numai informații despre istoria Imperiului Inca, ci și drapelul acestuia: un curcubeu tricolor, roșu-galben- albastru (!), ieșind (intrând?) din (în?) gurile a doi balauri, cu un soare între ei! Căci, la Poarta Cerului, nimic nu este întâmplător… (Imaginea este reprodusă mai jos.)