Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Nume mari, despre Urmuz

Nume mari, profesioniști, rostind/scriind vorbe mari. Și, multe dintre ele, spuse „în liniște”, nu imediat după moartea sa, sub emoția evenimentului. Vorbe care par disproporționate, în raport cu puținătatea operei (cunoscute a) lui Urmuz – poate tocmai de aceea părând mai justificate, ținând seama de posteritatea impresionantă pe care acesta o cunoaște. Disproporționate vorbele și în raport cu alți scriitori, care au scris incomparabil mai mult, dar care „au rămas” incomparabil mai puțin în memoria literară și culturală în general. Căci, într-adevăr, există un veritabil mit Urmuz, care a debutat cu un cult al său, întreținut „cu o adevărată fervoare cvasireligioasă” de „moderniștii de diverse nuanțe (dada-iști, constructiviști, suprarealiști etc.)”, care-și aduc „omagiul lor necondiționat memoriei aceluia în care vedeau un mare înainte-mergător, un profet, un geniu tutelar” (Nicolae Balotă, Urmuz, Ed. Dacia, 1970, p. 147). Exemplifică, citează, încearcă să explice criticul în carte această situație. Multe detalii pot fi găsite – fără a epuiza subiectul – și în excelentul volum al lui Constantin Cubleșan, Urmuz în conștiința criticii, Ed. Cartea Românească, 2014.

A contat, desigur, în creșterea acestui mit și paradoxul (aparent doar?) dintre viața „civilă” a lui Urmuz și creația sa, inclusiv sinuciderea (spune Petru Cârdu, acum un deceniu și jumătate, în contextul traducerii în limba sârbă a lui Urmuz: „Urmuz este distrugătorul moștenirii literare românești. Un om cu două vieți, care a scurtat una din proprie inițiativă, dar a creat o mare lucrare independentă care stă în fața noastră. (…) El a aparținut sfintei constelații a tragicilor.” – subl. n.), dar cu siguranță explicația stă în termenul impact. Asupra literaturii în primul rând, ca manifestare de mare pregnanță într-un moment de „ruptură” în cultura începutului de secol XX și, nu mai puțin relevant, în… grila de percepere/evaluare a lumii, pentru că ne-a dăruit adjectivul urmuzian! „În viața noastră publică … locul lui Caragiale a fost schimbat cu Urmuz”, scrie Nichita Danilov chiar pe coperta cărții sale De la Caragiale la Urmuz sau realitatea sub formă de conservă, Ed. Tracus Arte, 2021. Câți scriitori – români sau străini – au mai inspirat adjective care se pot folosi nu referitor la opera lor, ci pentru a descrie „viața publică” (îmi vine în minte, la noi, numai bacovian, din lume aș menționa donquijotesc, pantagruelic etc., acestea de pe urmă plecând de la personaje-mituri).

Revin însă la citate, fără a mai relua și spusele lui Eugen Ionescu de prin anii 1960, nici pe cele mai vechi ale lui Sașa Pană, Geo Bogza și altora din anii 1930 – cu excepția unei afirmații a lui Vasile Voiculescu, rostită la radio în 1932 și republicată în Gânduri albe, Cartea Românească, 1986 (pag. 97): „Despre scriitorul Urmuz se poate spune că e unic. Bun sau admirabil sunt epitete pentru literatura obișnuită. Creațiilor lui Urmuz nu li se potrivește decât calificativul unic… Uluitoarea lui apariție în literatura noastră a uimit pe toți și a zăpăcit pe cei mai mulți.”

Ceva de genul acesta spune și Geo Bogza în Eu sunt ținta, o carte de dialoguri cu Diana Turconi (Editura Du Style, 1996, p. 49): „Mare e puțin spus. El este întemeietorul literaturii absurde, înaintea tuturor celor care au scris în genul acesta în Europa.” Iar la pagina 53 citim: „Prin zbuciumul lăuntric, prin curajul de a nu-i cere vieții vreun confort oarecare, prin sfârșitul tragic și puritatea aspirațiilor, Urmuz stă lângă Eminescu.” Urmuz „a plătit cu viața literatura pe care a scris-o – și de aceea este atât de autentică”.

O comparație aparent la fel de neașteptată face și Mihail Diaconescu într-un articol publicat în 1966 în revista Argeș și inclus în 2017 în masivul volum Icoane din trecut și de azi (Ed. Magic Print), plecând de la originile folclorice ale „încurcăturilor de minte” urmuziene, atât de pline de semnificații și de esențializate: „Destinul artistic al lui Urmuz e tulburător de asemănător cu al lui Brâncuși”. Iar textul se încheie cu următoarele rânduri: „După Jonathan Swift, opera argeșeanului Urmuz marchează al doilea mare moment în evoluția grotescului din literatura euro-peană și mondială.// Cu precizarea că opera lui Urmuz, chintesență a unei modalități specifice a râsului țărănesc și a spiritualității românești, e mult mai bogată în consecințe pentru dezvoltarea întregii literaturi moderne.” Un cunoscător spunea aceasta!

Iar comparații/puneri în relație între Urmuz și alte nume sonore ale literaturii mondiale s-au făcut neașteptat de multe. O listă rapidă îi conține pe Kafka, Harms, Jarry, Lewis Carroll, Edgar Allan Poe, Beckett, Eugen Ionescu, Gombrowicz, Julio Cortázar, Joyce – ca să nu-i mai pomenesc și pe suprarealiștii români pe care i-a influențat. George Pruteanu, cel nu foarte darnic în aprecieri, îl aduce în discuție chiar pe Dante (România literară, 21 mai 1970): „Urmuz e cel mai plăsmuitor de universuri fictive din literatura noastră, în genere lipsită de mari fantaziști. Nu am avut un Dante, nu am avut un Jarry, dar l-am avut pe «umilul» Demetrescu-Buzău și, fără ironie, nici prezumție, aceasta e o posibilă compensație, echilibrând spiritul unei literaturi vii. Urmuz e un scriitor european, un mare cap de serie. Și apoi, ultima concluzie e tocmai aceea că despre Urmuz, cel mai singur între singuri, abia trebuie să stăm de vorbă.“

Că posteritatea lui Urmuz nu este deloc „încheiată” citim și în volumul trilingv, română, franceză, engleză, Urmuz, Cartea Românească, 2001, sub semnătura lui Stavros Deligiorgis, la finalul postfeței (p. 52): „Acest corpus de ficțiuni urmuziene, depășind cu puțin cincizeci de pagini, ar putea avea o înrâurire covârșitoare, ca o secvență de proză experimentală, cu care întreaga literatură națională s-ar putea mândri trei-patru secole de-acum încolo, dacă nu și mai mult.” Cu mențiunea că „înrâurirea” se constată deja, ce vom face trei-patru secole, vom vedea…

PS. În revista unu din noiembrie 1930, Sașa Pană scria despre moartea lui Urmuz: „De acolo, noaptea – poate în clipa imaterială a orei 0 – s-a despicat: Demetrescu-Buzău s-a întors pentru diversul faptelor zilnice la ziare și în aceeași cafenea, iar Urmuz a rămas cenușă de stele.” Cenușă de stele – praf de stele – asteroizi… În Buletinul WGSBN (Working Group Small Bodies Nomenclature) al Uniunii Internaționale de Astronomie, vol. 3, nr. 1, din 16 ianuarie 2023, la pagina 12, găsim asteroidul (44194) Urmuz = 1998 MQ7 (coperta buletinului și explicația denumirii sunt reproduse mai jos).

La pag. 32 a revistei de față [aici, mai jos], pentru a beneficia de culoare, este reprodusă orbita asteroidului (de culoare albă, înclinată), primită, odată cu informațiile anterioare, de la Institutul de Astronomie al Academiei Române din București, prin bunăvoința dlui Mirel Bîrlan, directorul acestui institut.

De acolo de sus, Urmuz ne privește – ceea ce nu e deloc o noutate pentru urmuzofili…