Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Hlizeala și lașitatea

Când sunt la volan, ca să nu mă deranjeze la condus, caut la radio posturi „liniștite”, doar cu muzică de s-ar putea. Știu că nu pot scăpa de reclame, dar în prea multe cazuri dau peste alte… zgomote: perechi de prezentatori care chicotesc încontinuu, orice ar spune unul, celălalt se amuză. Bun, mai bine veseli decât triști, ca să emit o cugetare adâncă. Sigur că umorul e de apreciat, dar eu vreau să aduc vorba aici despre versiunile degradate ale lui, devenite moduri de comportament și instrumente de agresiune, cum sunt zeflemea, bășcălia, hlizeala patologică, incontinentă, pseudo- umorul cu intenții corozive, minimalizatoare, ofensatoare, îndreptat împotriva cuiva sau împotriva a ceva. Cum se întâmplă (la noi, în ultimele decenii) sistematic în preajma sărbătorilor și ceremoniilor de tot felul, cu precădere a celor naționale sau religioase. Evident, aici intervin și niște intenții bine programate, dar sunt și destui cabotini- imitatori, inconștienți.

Hlizeala este la fel de prezentă la TV și în mass-media scrisă, alături, din plin, de perechea din partea a doua a titlului. La fel cu internetul – să ne amintim vorba lui Umberto Eco, despre legiunile de imbecili (sintagma îi aparține) care se pot exprima liber în ciberspațiu. În fața foii de hârtie, în fața tastaturii calculatorului sau a telefonului numit smart, omul se simte puternic, intangibil, protejat de anonimitate, dacă mai este încurajat și de o votcă, devine supraom. Justițiar, infailibil, invulnerabil. Moralmente jalnic!... Amintește asta și de agresivitatea șoferului, protejat de tabla mașinii și cu caii- putere ai motorului transferați în mușchii proprii. Amintește și de „ascunderea în gloată” („gloată” vine de la Gustave Le Bon), de agresivitatea cetățeanului anonimizat în mulțime, mai ales atunci când mulțimea este cuprinsă de o pasiune colectivă (criminală adesea, ne asigură Simone Weil).

Am putea să ne întrebăm de unde vin toate acestea, dar răspunsul pare simplu și deloc folositor: așa este croit omul, lașitatea și agresivitatea par „cablate” în proto- caracterul celui... coborât din maimuță. Și mai adevărat este că așa pare a îmbătrâni lumea, așa e la vremea când totul are prefixul post… Jocul/joaca, relativizarea, deconstrucția, atracția orizontalei, entropiei, depărtarea de solemnitate sunt cultivate de multe decenii de mișcările modernist-progresiste de toate „culorile”. Avangardiștii, mai vechi sau mai noi, textualiștii, unii optzeciști ilustrează și ei tendința (iar când spunem optzeciști, spunem deja persoane de vârsta a doua și încă ceva, deci hlizeala nu e neapărat o „boală a tinereții”). Vine apoi graba internetului, unde „conținuturile” se schimbă rapid, în întrecere, nu mai e timp de elaborare, predomină prescurtările, lingvistice, dar și de adâncime-înălțime, dacă se poate spune așa. Competiția pentru rating pune capac tuturor acestora, rating însemnând vanitate și bani. Iar în fața banului, nici justiția (Napoleon dixit) și nici bunul-simț (deja folclor, din păcate) nu fac față. Mai adaugă din plin și „lupta politică” – a se vedea etichetările, unele ingenioase, altele doar agresive, dar încă eficiente, măcar pe termen scurt.

Dacă în privința cauzelor și motivațiilor explicațiile sunt/par simple și oricum nu se poate face mare lucru, ceva mai gravă-tristă devine discuția când e vorba despre consecințe. Nimic nu este mai contagios și mai rezilient, ca să folosesc un euro-termen la modă, decât mediocritatea, în timp ce agresivitatea (lașă), spuneam, este intrinsecă omului frustrat și rudimentar. Iar frustrarea se tot adună în lume (reală sau trăită în avans, anunțată de multele cataclisme prezise, uneori și ajutate să se întâmple). Apoi, este tot mai greu să distingem între hliziții genuini, potențial „vindecabili” (dacă n-au devenit schizoizi între timp), și cei cu misiune, mercenarii (corectitudinii politice, globalismului, europenismului antinațional, ai unor mai vechi sau mai recente imperii etc.) despre care tot aduc vorba în acest colț de pagină. Cei de pe urmă, profesioniști în manipulare și, adesea, nume cunoscute și în profesia lor, sunt mult mai influenți, pentru că sunt popularizați, au impact, au discipoli, unii naivi și atât, alții viitori mercenari. Conștienți și cultivați fiind, sunt cu atât mai vinovați.

Dintre multele efecte, punctez doar două, direct corelate: sărăcia de modele (autentice) și dezicerea. Orice vârf real, nu dintre cele fals promovate, este sistematic erodat. Ideea de elită este demonizată-eliminată (începând din școală, cea mai productivă pepinieră de cetățeni „liberi”-și-amorfi, unde nu se mai dau note, nu se mai fac clasamente și unde nu se mai învață, ci se formează competențe). Urmările sunt grave, de durată, se discută mult despre ele – pe mine mă surprinde și întristează însă a doua consecință, dezicerea. Persoane-personalități cunoscute ca sobre autorități, în vârstă așadar, încearcă uneori să se adapteze, minimalizându-și acțiuni mai vechi, chiar dintre cele care le-au consolidat autoritatea, interpretându-le „jucăuș”. O consecință este pervertirea criteriilor, neîncrederea – și e trist dacă și personalități din partea de sus a ierarhiilor, modele deci, încearcă să migreze „spre bază”, sub influența, ca să nu spun „de frica” hlizitorilor, a „modei”.

Ar trebui/aș putea să dau niște exemple, dar, homo sum, am și eu partea mea de lașitate… pretind că nu mai e spațiu, ceea ce [final de pagină…]