Versiunea .pdf

 Versiunea interactiva

Criza de lideri (în UE)

Da, de la UE plec, pentru că la acest nivel lucrurile sunt clare și parcă în degradare fără scăpare – când văd ideile-deciziile-directivele prea ades grăbite, utopice, contraproductive (nu le mai iau în seamă și pe cele aberant progresiste, woke), de prea multe ori contrazise de realitate și tot de multe ori ajustate de contradirective ulterioare, am în fața ochilor un grup de liceeni care, aflați în săptămâna „școala altfel”, s-au instalat în birourile de la Bruxelles și se întrec, amuzându-se, în a conduce Europa cea unită, întrecerea având un singur criteriu: care e decizia cea mai cool… Dar criza din titlu se resimte peste tot în lume, în particular, pe meleagurile noastre. Atunci când apar și oameni de stat printre politicieni, personalități mai puternice, fie sunt repede anihilați de propaganda globalist-neomarxistă, de corporatocrație, de banul mondial, fie, dacă ajung la conducerea unor state, sunt taxați de dictatori și extremiști, iar dacă chiar contează geopolitic, sunt etichetați ca formând o „axă a răului”, binele fiind, desigur, rezervat etichetatorilor.

Dacă ne gândim puțin, nici nu se poate altfel – vreau să spun, un om de stat, deci care vrea să facă ceva pentru țara lui, oricât de decent-autentic suveranist ar fi el, nu poate supraviețui în fața asaltului oengist, presiunii mass-mediei, atacurilor „agenților de influență” și „statului paralel”, capcanelor justiției (avem exemple de la noi, dar auzim destule și dinspre alte meleaguri) – toate acestea cu supervizare/finanțare din afară, dacă nu controlează cât de cât toate subsistemele aferente ale statului, dacă nu devine un „autocrat”, iar asta inevitabil împinge lucrurile spre marginea „statului de drept”, a „democrației”. Am pus ghilimele, pentru că, la fel ca „binele”, „drepturile omului” și alte vorbe mari care pavează drumul spre brava lume nouă a lui Aldoux Huxley precum intențiile bune pavează iadul, statul de drept și democrația și-au pierdut conținutul, au devenit mantre-sloganuri ale propagandei, deci ale manipulării.

Asta, la nivel de șefi de state, unde dilema este clară. Ori progresiști activi, obedienți în fața „forței obscure”, dar drastici în privința „supușilor” (cazuri-etalon: Canada, Noua Zeelandă, Franța…), cu toții încărcând lista pe care istoria de mâine o va considera rușinoasă, neștiind ce nume să dea vremurilor jenante de astăzi, ori „dictatori”. Aceștia de pe urmă nu au deloc o soartă ușoară. Chiar „despoți luminați” de-ar fi, pe de o parte, în timp, puterea corupe, pe de alta, ei sunt, vorba unui proverb chinezesc, „călare pe tigru” și nu se pot da jos – măcar atâta vreme cât lumea e sub controlul corporatocrației și al instrumentelor acesteia.

Mai tristă este situația UE, care nici nu pare a fi în stare, obiectiv vorbind, să producă un lider cu reală personalitate, cu viziune, acționând în sensul „acelei Europe în care credem” – aluzie la Declarația de la Paris din 2017, ba chiar și la o recentă carte cu acest titlu. Ca peste tot, acționează mediocrizarea indusă de zgomot, digitalizare, consumerism, birocratizarea (subsistem care, peste tot, se autonomizează și este foarte greu să nu ajungă să lucreze pentru sine), politizarea, dusă până la „luptă” între partide, cu multele consecințe nefaste (cel puțin non-conlucrare, dacă nu chiar sabotare reciprocă, plus ciclurile electorale, care fragmentează, derutează, cultivă demagogia, degradează inclusiv bunele intenții), dar la nivelul UE se adaugă concurența între statele membre. Nu marile personalități, precum „părinții fondatori ai Europei Unite”, candidează și eventual ajung la conducerea acesteia, ci reprezentanți ai unor partide, ai unor state, ai unor interese nu totdeauna transparente. Ca și în cazul statelor, și în cazul UE (și al altor organisme internaționale), la conducere ajung persoane negociate, agreate, beneficiare și ale unor concursuri de împrejurări, dar preponderent „cu mânere”, dependente de eminențele cenușii din spatele scenei (păpușarii, persoane sau instituții) – banul și puterea, nelimitate ambele, fiind principalele preocupări ale acestor eminențe.

Ultimii ani au adus exemplificări convingătoare pentru constatările anterioare – mass-media oferă informații mai ales la nivel UE și la nivelul României – adăugând însă și o latură și mai îngrijorătoare: relativizarea morală. Degradarea. Dacă nu imoralitate, măcar amoralitate. Nerușinarea. Transformarea albului în negru și a negrului în alb, privind alegătorul fix în ochi (eventual, prin obiectivul camerei de filmat). Exonerându-i „pe-ai noștri”, chiar când sunt dovediți, și acuzându-i „pe-ai lor”. Candidând din pușcărie – uneori și câștigând alegerile. La noi și aiurea, la fel. Chiar legalizând nerușinarea, de pildă, punând limite până la care se poate fura sau face evaziune, fără a se consemna „la dosar” infracțiunea.

Ca și în alte situații, demersul meu, după ce face constatări (preocupate, pesimiste putem spune), conturează simptome și caută diagnostice mai generale, apoi încearcă să descopere și cauze, în speranța că, știindu-le, se poate acționa asupra lor, ameliorând pe ici pe colo situația. N-am prea reușit nici în alte dăți, nu voi reuși nici acum să sugerez vreo umbră de soluție – în afara încredințării că lumea, începând cu UE, e foarte aproape de o bifurcare: fie o ia iremediabil spre degradare totală și va fi curând imposibil de întors din drum, fie vom asista la o dramatică pivotare spre „normalitate”, presupunând că mai știe cineva cum s-o recunoască… „Alinierea” planetară a atâtor alegeri într-un an precum 2024, căci nimic nu e întâmplător, nu-i așa?, ne poate sugera totuși un dram de optimism…